Am gasit un articol scris de un tip Ovidiu Vanghelie (cred ca nu are nicio legatura cu ... almanahe).
E cam lung pentru un forum dar pentru mine a fost interesant, m-a fascinat cum loveste hobbie-ul si iubirea de natura unde nu te astepti.
Bucuria Sfantului
S-au cunoscut in 1984. Stia ca El iubeste schiul, dar nici prin cap nu-i trecea ca cei patru preoti cu care s-a trezit la usa cabanei din varful muntelui Adamello, pe care o tinea impreuna cu familia lui, ii vor da o veste care-i va schimba viata. Simtise inca din copilarie ca acolo, la mai bine de 3.000 de metri, intr-un loc deopotriva de basm, dar si schilodit de urmele inca prezente ale sangeroaselor lupte dintre italieni si austrieci din primul razboi mondial, parca esti mai aproape de Dumnezeu. Si El auzise asta, asa ca si-a trimis niste oameni de incredere sa vada cu ochii lor cum e acolo.
O luna mai tarziu, un elicopter militar ateriza in mare secret la cateva sute de metri de cabana lor. In usa a aparut El. L-a uimit blandetea din privirea Lui. A incercat sa ingenuncheze si sa-i sarute inelul, insa El l-a oprit, spunandu-i fericit: „Inteleg ca mergem sa schiem impreuna!”.
Timp de zece ani, I-a fost instructor si partener oficial de schi. A ajuns sa aiba atata incredere in el incat il chema de fiecare data cand isi dorea sa fuga in secret din cetate si sa mearga o zi-doua sa schieze. Se urcau intr-o masina si plecau in zori din cetate, fara stirea nimanui. Nici politia, nici “carabinierii”, nimeni nu a stiut mai bine de zece ani de unele dintre escapadele lor complet neobisnuite. In jur de o suta de zile la schi impreuna, in cel mai mare secret!
Ii placea sa schieze pe zapada neatinsa, prin locuri putin umblate. “Era un schior foarte bun, uneori ma uimea”, mi-a povestit zambind. „Schia cu viteza, cu picioarele paralele, aproape ca un profesionist. Nici nu-ti dadeai seama de varsta pe care o are atunci cand il vedeai pe schiuri”.
Cu timpul I-a castigat prietenia. Au ajuns sa-si spuna lucruri personale, iar El ii devenise confident.
Au ramas prieteni chiar si dupa ce, zece ani mai tarziu, batran si lovit de boala, El nu a mai putut schia. Turele lungi prin zapada s-au transformat in simple plimbari in doi, pe poteci de taina, prin inima muntelui. Pana cand s-a stins. Si-au strans mana cu cateva luni inainte ca El sa plece spre cer.
Chiar daca nici pe el anii nu l-au iertat, este inca o stanca de om. A urcat aproape pana in varf pe Everest, a fost si la Polul Nord, si la Polul Sud, si peste tot, in toate expeditiile, a lasat cate o cruce mica pe care i-o dadea El. O purta in bagaj cu mandrie si, cand ii era greu, simtea parca ceva care-l ajuta sa mearga mai departe.
Iar astazi, cand povesteste despre anii aia, ochii parca i se umezesc; ii e greu si acum sa vorbeasca la trecut despre prietenul si colegul sau de aventura.
Sa facem prezentarile: domnul este Lino Zani, instructorul de schi, partenerul de aventura si bunul prieten al Papei Ioan Paul al II-lea. Lino – „Apostolul Muntilor”, sarcina cu care El insusi l-a innobilat.
Sintem la o cina de gala a Clubului International de Schi al Jurnalistilor. Unii dintre noi, desi nu le-a fost usor, si-au adus in bagaje, intre clapari si protectii pentru concurs, si tinuta de gala: frac si papion sau rochii elegante de seara. Se termina cea de-a 60-a intalnire anuala a clubului, organizata anul asta de puternicul club al italienilor. Lino Zani este invitat de onoare al serii si ofera trofeele si medaliile celor care urca pe podium. Zambeste relaxat si tace mult. Ca toti oamenii muntelui, este extrem de scump la vorba.
Pana cand il intrebi de Sfantul sau prieten. Detaliile incep sa curga cu repeziciune. Engleza nu e punctul lui forte, iar amicul italian care imi traduce spusele lui ramane de multe ori in urma.
„Tu vei duce crucea lui Iisus pe toti muntii inalti ai lumii”, I-a spus la cateva luni dupa ce l-a cunoscut si a aflat despre expeditiile lui. „Tu vei fi Apostolul Muntilor!”
Desi i-a cerut in repetate randuri sa nu se formalizeze, nu a putut sa-i spuna altfel decat „Sfintia Voastra”. Chiar daca ajungeau deseori sa cante impreuna cantece de munte in cabana, in fata unui pahar cu vin, la sfarsitul unei zile istovitoare de schi.
Ce l-a marcat la Omul care l-a onorat cu prietenia lui inainte de a pleca spre viata vesnica? „Legatura speciala cu Divinitatea”, imi raspunde fara sa clipeasca.
Iubea muntele, iubea natura in general. In imensitatea tacuta a muntilor isi gasea pacea si linistea pentru intensele Lui rugaciuni.
„Se oprea din cand in cand, alegea cate un loc si incepea sa mediteze. De la distanta cuvenita la care asteptam, il vedeam cum parca se transforma, chiar si fizic. Intra intr-o legatura speciala cu divinitatea, intr-o alta dimensiune, ca o transa, iar noi, cei cativa oameni de rand care il insoteam, aveam privilegiul sa asistam la asta, sa vedem cu ochii nostri o minune”, imi povesteste Lino Zani.
Este convins ca Ioan Paul al II-lea a fost Sfant. A vazut cu ochii lui cateva momente pe care nu si le poate explica altfel.
„S-a oprit la un moment dat pentru meditatie. Cand s-a intors la noi era trist si speriat. A schimbat cateva cuvinte in poloneza cu secretarul sau personal, bunul cardinal Stanislaw Dziwisz, care-l insotea permanent, si ne-a spus ca trebuie sa se intoarca imediat la Vatican. Am inteles doua ore mai tarziu, cand am ajuns la cabana, care era cauza: am vazut la televizor stirea ca Irakul lui Saddam Hussein atacase Kuweitul. Incepuse razboiul din Golf”.
Legatura lui cu Dumnezeu era speciala fie si doar pentru ca avea darul sa simta ce urmeaza sa se intample. Iar asta este un dar pe care il au doar cei alesi, doar cei sfinti, imi povesteste Lino Zani.
Avea in acelasi timp o bucurie molipsitoare, o veselie de copil pe care o afisa in fata lucrurilor simple, in fata situatiilor firesti.
„Ii duceam din cand in cand cate o pereche de ghete de munte. Le alegeam cu grija, sa fie cele mai tehnice si cele mai confortabile de pe piata, doar erau pentru Papa. Imi amintesc cum chicotea ca un copil in timp ce deschidea in fata mea cutia”, povesteste Lino Zani.
Acelasi cuvant, pe care, la a doua mana, cel mai usor il pot traduce prin „chicoteala”, l-a folosit si atunci cand a povestit despre cum neobisnuitul schior a fost recunoscut de un copil alaturi de care isi astepta randul la telescaun.
„Esti Papa? Da, i-a raspuns. A schiat cu el cateva ture, dupa care copilul, fericit, a fugit si i-a spus mamei lui ca a schiat cu Papa, iar El a plecat mai departe, chicotind vesel ca l-a bucurat pe micutul norocos”, imi povesteste zambind.
In ciuda statutului, Papa Wojtyla avea un umor molipsitor.
Iubea schiul. Cand lumea a aflat ca schiaza, cineva de la Vatican l-a intrebat daca i se pare potrivit ca un inalt prelat sa schieze. Raspunsul lui a intrat in istorie: „Ar fi nepotrivit ca un inalt prelat sa schieze prost!”.
La patru ani dupa ce au schiat pentru prima oara impreuna, Papa a fost invitat sa sfinteasca un monument pe care Lino Zani si prietenii sai din zona Adamello il ridicasera in memoria soldatilor cazuti in luptele sangeroase din primul razboi mondial, dar si pentru a marca prima vizita a unui Papa pe muntele lor. A primit cu bucurie invitatia, realizand imediat ca este prilejul perfect pentru a face si cateva coborari.
A venit la sfintire, s-a schimbat in garajul cabanei, langa snowcat, si a oficiat slujba in fata tuturor celor veniti acolo. Tot in garaj si-a scos apoi vesmintele preotesti, a imbracat hainele de schi, si-a luat in picioare veselii clapari rosii si a mers impreuna cu Lino Zani si alti cativa prieteni sa faca doua-trei coborari prin zapada neatinsa de pe ghetar.
„Am fost sigur ca, avand in vedere umorul si veselia lui, dar si dragostea enorma pentru schi, va primi cum se cuvine cadoul meu special”, imi spune, misterios. „Ce cadou?”, il intreb.
„Niste schiuri complet albe!”. Am ras cu pofta si l-am pus sa-mi povesteasca.
„I-am tot dus, dupa cum ti-am spus, ghete de munte. Pana intr-o zi cand mi-a venit ideea: sa-i ofer cadou niste schiuri complet albe. Am vorbit cu un amic ce ocupa o pozitie importanta la o fabrica de schiuri, i-am spus ce vreau si mai ales pentru cine si, dupa ce s-a convins ca nu am baut peste masura si nici nu imi bat joc de el, mi le-a facut. Niste schiuri complet albe”, imi spune zambind. „Tutto bianco!”, si rade si el, zgomotos.
„Ma pregatisem insa si cu o explicatie: nu erau doar niste simple schiuri albe, adica o aluzie poate mai groasa la statutul Lui, ci niste Salomon Monocoque, varful tehnologiei pe-atunci, si erau insotite de o scrisoare de la producator care le atesta unicitatea si in care scria ca au fost facute cu mare atentie special pentru El. Nu a fost nevoie de explicatii, a ras si le-a primit cu bucurie, spunandu-mi, inainte de a ma imbratisa, cuvintele de care astazi imi este cel mai dor: Liiino – Liiino…”, imi povesteste Lino Zani, zambind.
Iubea oamenii, iubea viata si avea o pace aparte cu care primea chiar si cele mai neplacute vesti. Cum altfel ar fi putut ajunge sa-si alinte propria boala, Parkinson, spunandu-i „Mister P”?
Cand in 2004 a alunecat si a cazut in baie, rupandu-si femurul, a primit o veste cumplita pentru un iubitor de schi: nu mai avea voie sa isi puna schiurile in picioare. „Stii, fracturile nu se mai vindeca de la o anumita varsta…”, imi explica Zani. Papa insa a primit vestea cu umor, spunandu-le doctorilor: „Eh, muntele a pierdut un mare schior…”
Lino Zani a avut privilegiul de a asista la glume intre presedintele Italiei si Papa. Povesteste amuzat cum, in prima lui vacanta cu Sfintia Sa, l-a auzit pe hatrul presedinte Sandro Pertini, cu care Papa era bun prieten, dojenindu-L: „Cum sa beti cappucino, Sfintia Voastra? Sintem oameni de munte, uitati-va la mine, eu beau o grappa!”. A avut si onoarea de a fi langa ei atunci cand adoratul presedinte italian Pertini i-a strigat cu admiratie: „Sfintia Voastra, schiati ca o randunica!”.
Pentru Lino Zani insa, cea mai frumoasa amintire din acei ani ramane fiica lui, Camilla. Un copil pe care, intr-o prima faza, nu era sigur ca si-l doreste. Insa prietenia lui cu Papa, pe care nu putea sa-l minta si caruia ar fi trebuit sa-i spuna despre o eventuala intrerupere de sarcina, l-a facut sa-I urmeze, intr-un final, sfatul dat cu multi ani in urma si sa se potoleasca, sa se aseze la casa lui.
Papa ajunsese intr-un timp chiar sa-l dojeneasca, prieteneste, pentru nebuniile lui lumesti.
“Stii, eu eram tanar si, pe deasupra, eram instructor de schi, deci ma intalneam cu multe domnisoare. Cand i-am prezentat-o pe a doua mi-a spus, discret, ca parca nu e cea de data trecuta. Cand a cunoscut-o pe a treia m-a intrebat, cu blandete, cand am de gand si eu sa ma linistesc, in sfarsit”, mi-a povestit zambind. „Mi-a spus: <<Liiino – Liino, cand ai de gand sa te asezi si tu?>>”, imi povesteste amuzat si melancolic Lino Zani.
„De fapt nu, nu mi-e dor de El. Nu mi-e dor de El pentru ca a ramas cu mine, nu l-am lasat sa plece nicio secunda. Este cu mine, este fiecare picatura din sangele meu. Daca am o problema o discut cu El si-L aud cand imi raspunde. Si zambesc cand ma intreb cum reuseste oare sa le raspunda tuturor, pentru ca probabil sint milioane de oameni in lume care-I vorbesc, la fel cum o fac si eu”, imi povesteste Lino Zani.
Ma invita apoi pana afara, la masina lui. Imi da o carte despre legaturile Papei Ioan Paul al II-lea cu muntii pe care i-a batut in lung si-n lat o viata intreaga. Pe coperta este o poza a Lui. De pe terasa cabanei, imbracat in geaca de schi alba, aidoma vesmintelor preotesti, priveste zambind in vale.
In lumina slaba a unui bec de pe strada, ii vad privirea si parca inteleg acum despre ce mi-a vorbit Lino Zani.
„Uite, vezi? Asta era privirea lui. Am sa mi-o amintesc perfect toata viata!”, imi spune. „Privirea lui si vantul care batea cu putere in dimineata in care Roma si lumea intreaga si-au luat adio de la El. Vantul ala… Vantul ala nu a fost o intamplare. Batea pentru El!
